Cicatrici şi pansamente

Dacă te urăsc? Nu! Nu te urăsc, sunt doar foarte supărată pe tine pentru că nu ai ştiut să imi ştergi lacrimile când trebuia să o faci... măcar să mi le stergi...
Da, sunt supărată pe tine de îmi vine să urlu, că poate o sa plece supărarea asta dacă urlu la cer sau către coroanele copacilor şi-atunci nu o să o mai port prin mine şi peste mine şi cu mine pretutindeni!    
Sunt supărată până şi pentru că simt nevoia să fiu atinsă, luată în braţe şi alintată,  dar nu pot lăsa pe nimeni să se apropie până când nu îţi iei toate atingerile şi sărutările de pe trupul meu! De pe buzele mele! Ce mai cauți aici dacă ai ales să pleci?! De ce mai eşti pe perna asta, în paginile cărţilor, în cafeaua asta si de ce îmi eşti prin vise?! Dacă ai ales să pleci, de ce nu o faci cu totul?! De ce ai lăsat părţi din tine, în mine?!
Vrei doar să mă chinui, de asta nu ai plecat cu totul!...
Vreau să imi ieşi din plete, din spatele ochilor, din auz şi din braţe, nu te mai vreau aici, nu aşa! Vroiam totul sau nimic! Tu mă hrăneşti ca pe bietele păsări, cu firimituri! Ia-ţi totul şi du-te! DU-TE!
Şterge mizeria, adună şi cioburile, ia-ţi şi fumul de ţigară şi pleacă! Lasa-mă cum m-ai găsit, fără suspinele astea, fără dorul asta, fără pozele astea pe suflet! Ia-le...îţi aparţin...şi nu îmi spune că nu-ţi trebuiesc, ele sunt creaţia ta!
Doar pleacă....elibereaza-mă, lasa-mă să să respir...să plâng de fericire...să zbor...să dorm...să visez iar...
Decupează şi tatuajul de pe inima mea, nu îl uita acolo, nu îl uita căci el cred că doare cel mai tare de câte ori ea pulsează, ia-ţi şoaptele din urechile mele, ia-ţi zâmbetul de pe retina mea, ia-ţi sărutul de pe gâtul meu, ia-le toate, dar toate care le-ai abandonat IN si PE mine, ia-le toate şi trăieşte TU cu ele!
Părăseşte-mă cum se cuvine!     
Doar plecă...te rog...dacă nu ai fost în stare să rămâi, atunci pleacă...
Fă-o cum se cuvine...

Nebun prin univers

Ma pierd...in drumul spre tine, ma pierd si ma raspierd mereu....iau Luna si o asez in paharul de vin .....stiu ca daca o beau o sa fiu ea insasi, Luna....si in fiecare noapte pana te voi tine iarasi in brate iti voi putea pazi somnul...te voi putea privi si ma voi imbata cu  fumusetea, puritatea si linistea ta....si stiu ca nu ma voi mai satura pana la urmatorul apus de Soare...Voi colinda alte ceruri si alte nopti, pana voi ajunge iarasi la cerul tau....Noaptea noastra...Sa cobor in raze mii de sarutari asupra ta...

     Imi iau Luna in pahar si o beau cu sete, cu setea de a te vedea...ma plimb, in nebunia mea, pe cerul meu...cu tine pretutindeni...   ( Rebecca Marin 23.07.2013)

[...]

Tot ce-a insemnat vreodata "te iubesc" acum s-a dat peste cap, definitia sa s-a schimbat fara doar si poate...ciudat, dar totul a devenit haos...un haos placut...stiu, pare de neconceput, dar ador haosul acesta. Ador felul in care faci parte din haosul acesta. Ador felul in care arunci culoare in viata mea, ador felul in care te joci de-a pictorul, ador felul in care faci culorile sa se-aseze exact unde doresti tu, exact unde e locul fiecareia...
Ma plimb, bat cararile parcului si stric perfectiunea creata de natura...calc totusi cu grija peste covorul multicolor. Pentru o secunda imi pare ca te-aud rostindu-mi numele, dar nu...era doar vantul ce trecea usor prin coroanele copacilor, creand un cantec minunat...Ridic ochii pentru a privi peisajul...Pentru o secunda te zaresc, dar apoi...e doar ea...natura...accept ca e ca atunci cand te privesc pe tine...Aceasta opera de arta minunata, pe care ea a creat-o, seamana izbitor cu tine si brusc as vrea sa ma-ntristez, dar nu pot, zambesc; as vrea sa fug, dar totusi zabovesc...Tot ce-mi lipseste acum e soarele, atunci as sti cu siguranta ca esti aproape...

Voi pleca acum...e galagie aici, iar tu-mi oferi liniste...Te voi cauta in alta parte, pe alta alee, in alt decor...

Moderat - Last Time (Jon Hopkins Remix): http://youtu.be/lnKISkL_198

[...]

As vrea sa scriu...sa eliberez cuvintele ce se nasc in urma numeroaselor lupte din trupul meu...
E liniste...galagia asta infernala, ciudat si in ciuda oricaror legi...a creat si creaza o
liniste deplina de fiecare data cand incerc sa privesc in interiorul meu...Vreau sa-mi exprim
furia in modul cel mai violent posibil, scriind, taind cuvinte si apoi scriind iara!
Nici macar asta nu reusesc...si poate ca asta ma intristeaza si mai tare...

Mana alege sa curga usor pe fiecare tasta lasand in urma forme ce creaza asa zisele
cuvinte...Ele sunt insotitoarele mele..le port pretutindeni prin lume...si ele pe mine...
Unele cuvinte ma poarta pe unde nu as vrea sa fiu...acum m-au adus aici, pe campul acesta unde domneste
o tristete apasatoare...
Unele cuvinte nu-mi sunt prietene...unele cuvinte innebunesc mintile celor la care tin si apoi, ciudat, acele
minti nasc alte cuvinte din tabara celor ce nu-mi sunt prietene si-acum s-a format o armata puternica si numeroasa...infiorator de numeroasa!
Sunt incoltita si impinsa sprte Lagarul Tristetii...si aici nu e chiar frumos...am totusi cuvintele mele alaturi...cu si in mine...dar...e atat de urat aici!! Mereu si mereu trupul mi-e biciuit cu dorinte, chipul mi-e taiat de lacrimi sarate,pe retina imi e tatuata o singura imagine...iar amintirile s-au transformat in cicatrici pe inima mea...Talpile sufera si ele, caci au fost purtate mult prea mult de colo pana colo, aflandu-se in subordinea mintii...care niciodata nu e satisfacuta de destinatie...si ordona mereu si mereu deplasarea
spre o alta...
Iata-ma aici...prizonier...unde..cuvintelele...uratele cuvinte...rad de dupa ziduri impreuna cu chipurile ce le poarta prin lume...

[...]

Uite cum granita dintre a scrie si tacere cumva, cumva se rupe...Oare cum se face ca scriem doar atunci cand suntem nefericiti? sau mai putin fericiti? Cum se face ca in marea majoritate a cazurilor avem curajul sa ne apropiem de coala de hartie si de un condei doar cand suntem tristi? de ce doar atunci ne asternem gandurile si lacrimle?...oare cand suntem fericiti nu am putea crea ceva frumos?...iata ca in umbra acestor intrebari totusi stau eu,un suflet trist si nefericit...Iata cum profit de bunatatea condeiului...el ma intelege si nu ma repeada niciodata, pt ca isi cunoaste soarta..cand eu sfar de nefericire, el este sclavul meu...trebuie sa zgarie forme pe care eu i le dictez...
Nimic diferit...sau poate nu total diferit...si totusi..daca nu e atat de diferit, de ce durerea e alta? De ce simt ca trupul imi e imbibat pe dinauntru cu sangele scurs din ranile gazduite de el? Cuvinte...priviri inca vii...promisiuni...
Naivitatea de copil pe care o gazduiesc inca, m-a facut sa cred ca va fi diferit de data asa...de ce ar fi fost? e tot o " Ea"...doar ca are alta infatisare...si totusi...atat de frumoasa si o privire atat de senina, incat...m-a facut sa cred ca va fi diferit de aceasta data...de fapt mi-a parut a fi inger, nu femeie...
Purtat pe bratele dragostei si plutind prin Univers cu ea in gand am uitat sa cobor, pt cateva secunde macar, pe pamant si am ajuns sus , sus! cu ingerul meu in gand..cu ingerul meu prin trup, protejandu-l si traind cu el acolo cele mai frumoase povesti...

[...]

-->

Seara…simt ca ma sufoc intre cei patru pereti asa ca decid sa imi schimb tinuta si sa ma aventurez in inima orasului. Seara e frumos aici. Multe suflete, fiecare cu fericirea sau supararea sa, jocuri de lumini, agitatia in sine de seara, toate formeaza locul perfect pentru a te reculege.

Intalnesc un grup de amici. Schimbam cateva vorbe dupa care decidem sa incalzim canapeaua unui local primitor. Fiecare isi exprima dorinta vis-à-vis de incantarea papilelor gustative. Se ating subiecte care mai de care mai incitante. Desi nu aud nimic din ce se discuta in jurul meu, expresiile fetelor celor ce inconjoara masa, imi arata acest lucru. Decid sa ma prefac in continuare ca sunt prezenta, nu doar fizic, in acea incapere. Chipul meu nu face altceva decat sa copieze ocazional grimasele celorlalti. O intrebare,venita nu stiu cum si nu stiu de unde, imi readuce auzul si vocea la viata : “ ce este infinitul?” ridic ochii ce stau atintiti spre jocul scortisoarei ce plutea in vinul aburind si ca un copil de scoala care stie prea putin lectia, aproape ca iti strig numele, dupa care raman inmarmurita. Sase perechi de ochi raman acum atintite spre mine, asteptand parca o continuare sau macar o explicatie a reactiei mele. Cobor ochii inapoi cautand sa reaiau dansul scortisoarei de unde l-am lasat, doar ca nu reusesc sa-l mai vad. Intrebarea se repeta, doar ca acum imi e adresata direct, destinatia e prea exacta, asa ca decid sa soptesc de data asta ceea ce spusesem mai devreme, pastrandu-mi directia privirii, cautand dansul.. . Sunt mai mult ca sigura ca tocmai mi-am oferit drept premiu biletul spre iesirea din local. Tacerea este inca instalata la masa si imi pare ca e asa liniste de ore intregi, desi poate au trecut doar cateva secunde de la isprava mea. Imi iau paltonul si cu o miscare foarte impertinenta, violenta aproape, arunc spre masa plata vinului ce imi tinuse companie pana acum. Parasesc localul si hotarasc sa ma indrept spre o alta locatie, singura. Traversez Piata Libertatii. Aici chiar ma simt libera. Mintea mea e libera sa gandeasca ce doreste, nimeni nu ma va privi uimit. Zabovesc putin. Eliberez fumul tigarii si privesc putin spectacolul serii, al pasilor trecatorilor. Frigul ma pune curand in miscare si parasesc zona spectatorilor.

Imi revine imaginea secvantei abia petrecute in fata amicilor mei si zambesc. Da…nu stie nimeni ce e infinitul, raspunsul secret il detin doar eu (desi tocmai l-am dezvaluit si altora, e posibil sa fie inca in siguranta).

Sa fie acesta motivul, geloziei mele? Nu stiu…sunt insa sigura ca e motivul pentru care imi doresc ca nimeni altcineva sa nu te mai cunoasca. Vreau sa fiu unica detinatoare a acestui raspuns.